Pe ramura dezgolită,
Plânge cioara zgribulită:
-Cra! Cra! Cra! zicea întruna,
Parcă făcând pe nebuna.
O vrabie îmbufnată,
Şi de zgomot deranjată,
Scutură din aripioare,
Cum face la supărare:
-De ce faci atâta caz,
Nu mai tu eşti în necaz?
Crezi că nu simt vântul rece,
Printre pene cum îmi trece?
Văd şi eu frunzele-n zbor,
Şi mai ştiu că-mi va fi dor,
Că îmi lasă pomii goi,
Tremurând sub repezi ploi...
Dar eu nu mă plâng ca tine,
Încerc să îmi fie bine:
Mai adun câte-un păiuţ
Ca să am în cuib călduţ.
Uiţi că geru-i aspru tare,
Ce, am timp de supărare?
Mai caută câte-o nucă,
Iarna e pustiu în luncă!
Dar cioara cu ironie,
Îi răspunde: -Măi să fie!
Vezi-ţi de al tău copac...
Ia uite cine-mi dă sfat?
Ghemotoc de pene gri,
Tu la iarnă vei pieri.
Crezi că am zile ca tine?
Ani cu sutele-s la mine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu