Iubirea mea eternă - autor Aurora Luchian

 

Se sfâșie o noapte pe un fișiu de zi,

Și-mi tăinuiesc o rană ce nu s-a vindecat,

Un arbore în mire dorește a-nfrunzi,

Eu mi-am pierdut târziul și ochii mi-au secat.

 

Când ziua se jertfește în lanuri de amurg,

Îmi schimb și pansamentul prin beznă pipăind,

Și-aș vrea să plâng în urlet, da lacrimi nu mai curg,

Și-mi strig copilu-n taină prin noapte șovăind.

 

Pe trenele stelare se înnoiește luna,

Și-mi luminează chipul ce a-mpietrit de dor,

Și cucuveaua țipă când îmi suspină struna,

Și-mi mor atâtea nopți, și zilele îmi mor.

 

Când nu mai am putere, iubirea mea eternă,

Îți caut chipul drag în amintiri, pe pernă...

Eu, inima... - autor Aurora Luchian

M-aș duce la reparat,

Un cârpaci ca să mă dreagă,

Că-s o inimă beteagă...

Căci de când m-am separat

 

De creier, un iscusit,

M-am muiat și sunt naivă,

O bleagă vegetativă,

Mulți perfizi m-au folosit.

 

Și m-aș duce, am mai fost,

Să-mi cârpească o bucată,

Să mă țină ferecată,

Undeva, la adăpost.

 

Să-mi croiască petec dur,

Fără milă și căldură,

Că mulți semeni mă vândură...

Să fiu strong, fără cusur!

 

Sfâșiată în bucăți,

Am ajuns o „Fefeleagă”,

Iar cârpaciul: „Ești o bleagă!

Taci...ca-n zece judecăți!”

 

Șed cu ochii în pământ,

Astupând sfioasă, rana,

Care sângera sărmana,

„Dacă mor?” Mă înspăimânt...

 

„O să mori de la cârpeli,

Ești un boț din bucățele,

Răritură de rețele,

Din iubiri, trădări, greșeli...

 

Cât să cos? Ce să mai cos?

Că ai răsfirat prin lume,

     - prostuțo, să te consume -

Firmituri nesățios,

 

Puritate-n sentiment,

Taine, frici, iubiri, aleanuri,

Ți-ai făcut vise și planuri...

Cum să cos fragment, fragment...?

 

„Nu mă dojeni, că fug...

Doar o-mpunsătură dură,

Și de lunec ca pe zgură,

Voi arde pe-un ultim rug.”

 

M-a cusut, muștruluit,

Iată-s inima cârpită,

Rănită și pieticită,

Da tot nu m-am lecuit!

 

Nu mai merg, să știu că mor,

De jenă, la croitor...