Balada sfârşitului de vară

Bate vântul, vâj, vâj, vâj,

Vara a trecut târâş.
Istovită de căldură,
A fost lungă şi cam dură,
Şi cuprinsă de furii,
Deşertase ploi zglobii,
Reci, năvalnice-n puhoaie,
Apoi ne zâmbea vioaie.

Acu-i tristă şi a plâns,
Desfătarea i s-a dus!
Dar are şi bucurie,
Că din holda aurie,
Scârţa, scârţa, carele
Au umplut hambarele!
Uscă fânul, iar în vie
Încălzi ciucuri, o mie!

Berzele s-au panicat:
-Nu cumva s-a terminat
Vara caldă, vremea noastră?
Cerul, din vopsea albastră,
Presură stropi generos,
Tulburat, morocănos,
De goni prin văgăuni
Pe hârciogi şi şoareci suri.

Cu năsucul umectat,
Popândăul s-a săltat,
Căpşoru-şi răsuci,
Strănutase. Uff, răci!
Apoi se-nchirci ca-n rugi:
-Toamnă, vara îmi alungi…
Ţine-ţi lacrimile-n poală,
Că am cămăruţa goală!

Plecă vara, lăcrimând - Baladă -

Pe un dâmb arid şi tare,

Şade vara gânditoare.

Fără soare, numai nori;

Fără grâne, triluri, flori,

N-are ce s-o mai încânte.

Au venit ploi reci, mărunte,

Iar rochiţa sa de vară,

Stă lipită şi-o-nfioară.

Dintr-un smoc de pălămidă,

Ameţită, o omidă,

Nu ştia cum a ajuns

Printre ierburi. A şi plâns.

Şi o iscodi pe vară:

-Bate vânt de toamnă, iară?

Aoleu, ce mă fac oare,

M-am zbârlit de la răcoare!

Vara vărsând lacrimi multe,

Peste mătrăguni inculte,

Îşi scoase sandalele

Şi îşi stoarse poalele,

Îşi răsfiră pleata udă,

Apoi rosti, fără ciudă:

-Mi s-a dus vremea, copilă,

Am ajuns demnă de milă!...

Şi-a pus ghete şi o haină

S-o-ncălzească, şi în taină,

Făr’ să spună “Rămas-bun!”,

O luă vântul nebun,

Şi o duse-n depărtare,

Unde mii de călătoare

Au migrat, s-au dus în cârduri,

Iar eu plâng vara, prin rânduri.

Vântului îi este dor

La-nserare se zvonise

Printre plopii gânditori,

Că vântul se-mbolnăvise,

E cuprins de reci fiori,

Căci valsă cu graţie,

Făcând insolaţie.

N-a dansat singur. Se spune,

A jurat un stânjenel;

Că o rază, o minune,

Fierbincioară, cu mult zel,

L-a îmbrăţişat suav,

Cum să nu pici grav bolnav?

Acum să nu vă mai mire,

Că pe frunze, în strat fin,

Şade praful. Cerând scuze,

Vântul îngăimă: -Revin,

Doar să-mi treacă dragostea,

Ea e suferinţa mea!

Florile verii, geloase,

Cu paloare, au şoptit:

-Ah, şi noi suntem frumoase,

Iar el s-a îndrăgostit

De o făptură de foc,

L-a-nmuiat şi nu e joc!

Noaptea, nu-i! Pe cer doar stele,

Ea fugi cu soarele!

Vântu' zace-n doruri grele,

Până când fecioarele,

Florile de pe câmpie,

L-au trezit din letargie.

N-a fost simpu! Se bârfeşte

Printre nalbe, ciumafai,

C-o mai cată' şi tânjeşte,

Şi-nciudat bate, vai! vai!...

I-a trecut, dar grea povară,

Când îl ia cu doruri, iară!

Saltă-ţi vară, poala-n sus!

Născu vara, spice, flori,
Zefir parfumat în zori,
Din săruturi, maci ca focul,
Gângănii ce-şi cată locul
Prin atâta frumuseţe,
Şi soare plin de largheţe.
.
Din scorburi, cu ochii mici,
Ies pe ramuri pitulici,
Sturzi şi pupeze moţate,
Alt sobor de-naripate,
Să cânte naturii mele
Duios, cum ştiu numai ele!
.
Stând pe-un ram, înfumurat,
În silabe a cântat
Cucul, pentr-o amintire,
Când toamna, vitregă fire,
Va veni, ploi, să deşarte,
Şi-l va alunga departe.
.
Ziua nu poţi zăbovi
Stând în soare, orice-ar fi!
Te prinde o toropeală,
Şi ai cere socoteală,
Dar te răzgândeşti, căci iată,
Vara-i tare încântată!
.
Saltă-ţi vară, poala-n sus,
Două luni, frumos, le-ai dus!
Lasă-ţi gleznele în soare,
Că acuş, de prin ponoare,
Va veni vântul sprinţar,
Cu vestea că-i toamnă, iar.