Sub ramuri ce
trosnesc scheletic, într-o îmbrățișare dulce,
Trec doi
iubiți, nebuni de drag, ce văd prin toamna sfâșiată,
Beteală
presărată-n susur, când pleacă frunza să se culce,
Și mă găsesc în
timpul lor, în amitiri refugiată.
Un vânt mi-a
jefuit copacii lăsându-i desfrunziți în turmă,
Și parcă gem,
și parcă plâng, în zborul ca o letargie,
Când ploi mărunte
le apasă să nu rămână nicio urmă,
Și parcă
toate-s fără sens când frigul rupe din magie.
Mă uit la
umbra-mi revărsată când pasul trage către casă,
Și-n pragul
părăsit de-o vreme, mai simt un iz adulterin,
Distant, și
vinovat, și cinic…și-n toamna veștedă nu-mi pasă
Că letargia
mă-nsoțește sub veșnic strai de pelerin.
Trec doi iubiți,
nebuni de drag, călcând o frunză-ncovoiată,
Și mă găsesc în
timpul lor, în amintiri refugiată.