Să-ţi pun puiule, cojoc - Poveste în rime

Când sărind, când stând pe vine,

Un broscoi înflăcărat,

Când simţi că toamna vine,

Pe sub mâluri a cărat,

Gâze, muşte, gândăcei,

Hrană pentru brotăcei.

Leneş şi boem din fire,

Greieraşul din hamac,

Şuşoti plin de uimire:

“Broscoiu-i cam tolomac!

Griji îşi face, hrană-şi cară,

Se va strica în cămară!

Colo-n strâmta galerie,

Şoricelul Roade-Tot,

Cară saci de la câmpie,

Boabe gustoase, socot;

Frunze, spice de mohor,

Iarna să-i fie uşor.

Murdărel pe ciuboţele,

Căci trecuse printr-un râu,

Şi hăinuţa-n picăţele,

Peste ea legat c-un brâu,

Trece ţopăind poznaş,

Cu morcovi, un iepuraş.

Zărind ziua-ncercănată,

În alunul protector,

Veveriţa strânse-ndată,

Alune cu mare spor.

Pune-n şorţuleţul mic,

Şi-ntr-o traistă de pitic.

Hărpăreţ, searbăd, tăcut,

Bursucelul chibzuieşte,

În căsuţa sa din lut:

-Văd că vremea se zburleşte!

Să-ţi pun puiule, cojoc,

Şi un ciot mare, pe foc!

Balada câmpului de toamnă

Câmpul iar a-ngenuncheat
Peste ierburile toamnei.
Pe strai i s-au aninat
Ciulini şi scaieţii doamnei,
Dar el şade nemişcat,
Şoptind rugi ca în păcat.

Poate se teme de nori
Că îi udă mustăcioara.
Şi de nopţi ce-i dau fiori,
Cu nuanţe ca şi cioara.
De brumi ce-l vor înăspri...
Nimeni nu-l va mai iubi!

Peste perişoru-i rar,
O ţicnită de vântoasă,
L-a zbârlit, tiii, ce hilar!
Fadă, rece, nemiloasă,
Şi îi smulse smocuri mici,
Nu-i nici câmp, dar nici arici!

Şi în urmă cu un ceas,
Patru grauri ca sultanii,
Văzându-l cum a rămas,
L-au confundat cu golanii:
-Ia uitaţi ce zdrenţuit,
Parcă-i ieşit la cerşit!

L-a străpuns ca un cuţit
Acest soi de ironie.
Nu a ripostat. Subit,
Dup-o vreme, la chindie,
Ceru-n doliu s-a-mbrăcat,
Şi ploi repezi a vărsat.

Câmpu-n rugă a rămas!
Ud, pe chip cu o grimasă,
Ca un căţel de pripas,
Stă-n vâltoare. N-are casă!
Iar în zori, din cap, în poale,
Era doar o tină moale!

Şi-a pus soarele, bundiţă

Soarele plăpând, se duse,

Sfâşiat de-al verii, dor.

Căpşorul cald, îşi puse,

Pe o pernă, pe un nor.

N-are somn, uf, meditează!

Când Vântoasa-l salutase,

Călătoare prin amiază;

Pălăria îi mişcase.

O ţinu cu mâna, bine,

Dar puştanul ei, hoinar,

Ţopăind viclean…în fine!

Veni de sub un tufar.

Zvâcni, de foşni şi via,

Şi se repezi spre soare,

Înhăţându-i pălăria,

Brrr, ce suflu de răcoare!

Pipăindu-se cuminte,

Iată nu-i! Sărind în grabă,

Îl rugă cu glas fierbinte:

-Dă-mi-o, fii băiat de treabă!

-Lasă, e decolorată!

Pune-ţi o căciulă groasă,

Că în zori, doamna Brumată,

Nu va fi prietenoasă!

Scotocind prin sertăraşe,

Găsi un fes cu blăniţă,

Şi-n dulap, pe umeraşe,

Haine groase şi-o bundiţă.

Fără pretenţii şi fiţe,

În picioarele de ceară,

Şi-a tras nişte cizmuliţe,

Şi se simte ca în vară!

Doar de dragul toamnei mele!

Platinată, ruginită,

Cu ochii feriţi de soare,

Veni toamna-nfofolită,

Cu un suflu de răcoare,

Într-o mantie de frunze,

Colorate şi mofluze,

Dându-i mină arogantă,

Distinsă şi elegantă.

Un translator bun, cioroiul,

Stând cu degetul la tâmplă,

Abordă discret broscoiul,

Uluit de ce se-ntâmplă;

Şi-i dă sfat, bătând şi şi tact-ul,

Într-o ramură uscată:

-Vara şi-a-ncheiat contractul,

A venit bogata fată!

Pare fermă, rece, dură,

Ochii, ceaţă, păr de brumă;

Cu vânturi ce nu se-ndură

Să mai stea. Prin ierburi, spumă

Ce-nfioară ore bune,

Dar avută, cine-i spune?

Cine ţi-a umplut cămara,

Hambarul cu ce-a copt vara?

Broscoiul se-nviorase

Şi făcu un salt prin trestii,

Ducând vestea ce aflase:

-Toamnele nu-s nişte bestii!

Săriţi fetelor, pe maluri,

Să-i cântăm de bun-venit,

Să iscăm în baltă valuri!

Într-o clipă s-au unit,

Şi-au cântat câte în stele,

Doar de dragul toamnei mele!