Câmpul iar a-ngenuncheat
Peste ierburile toamnei.
Pe strai i s-au aninat
Ciulini şi scaieţii doamnei,
Dar el şade nemişcat,
Şoptind rugi ca în păcat.
Poate se teme de nori
Că îi udă mustăcioara.
Şi de nopţi ce-i dau fiori,
Cu nuanţe ca şi cioara.
De brumi ce-l vor înăspri...
Nimeni nu-l va mai iubi!
Peste perişoru-i rar,
O ţicnită de vântoasă,
L-a zbârlit, tiii, ce hilar!
Fadă, rece, nemiloasă,
Şi îi smulse smocuri mici,
Nu-i nici câmp, dar nici arici!
Şi în urmă cu un ceas,
Patru grauri ca sultanii,
Văzându-l cum a rămas,
L-au confundat cu golanii:
-Ia uitaţi ce zdrenţuit,
Parcă-i ieşit la cerşit!
L-a străpuns ca un cuţit
Acest soi de ironie.
Nu a ripostat. Subit,
Dup-o vreme, la chindie,
Ceru-n doliu s-a-mbrăcat,
Şi ploi repezi a vărsat.
Câmpu-n rugă a rămas!
Ud, pe chip cu o grimasă,
Ca un căţel de pripas,
Stă-n vâltoare. N-are casă!
Iar în zori, din cap, în poale,
Era doar o tină moale!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu