Să strângem cureaua... - autor Aurora Luchian

Parcă ne-a lovit năpasta! Viruși, tonți cu doctorate

Ce-au dat mită românește,  - mii de euro curate -

Doar să stea în moțul țării, să ne asuprească bine,

Până foamea hăulește și face ecou în tine.

 

S-a scumpit curentul, gazul, taxele ne-mpovărează,

Da-n guvern sunt mândri tare, neîndoios ne demonstrează

Că putem strânge cureaua, sub barbă, și de nu ține,

Cine supraviețuiește…cine nu, zile puține!

 

Bătrânii, părinții noștri, după ani prelungi de muncă,

Pun pe pâine margarină și-și închipuie că-i șuncă…

Cu o pensie infimă abia își achită gazul,

Și speră într-o mărire, da le crește doar necazul.

 

Eu, în nopți albe, amare, care trec anevoioase,

Gângăvesc în limba noastră, cuvinte armonioase,

Să nu dau rateuri, Doamne, că mi-ar fi așa rușine…

Las* c-au dat aleșii noștri, de-a râs mâța, să leșine!

 

Ce mă doare cel mai tare, de mă frăsuiesc de-o vară,

E că au vândut pământuri la străini, și-l cultivară

Să ne vândă din producții, tot nouă…ce nerozie!

Plâng străbunii în morminte, plâng și eu în poezie.

 

Freamătul toamnei / Baladă de toamnă - autor Aurora Luchian

 

De pe un ogor, sonor,

Vine-n foșnet un mohor,

Să anunțe printre ierburi,

Să își lase tihnă, treburi,

Și să fugă cât mai pot.

Mătrăguna în capot,

Mestecând într-o oliță,

S-a dus ca o șopârliță.

 

Ajunsă sub un buștean,

Iscodi pe-un leuștean

Dacă știe ce se-ntâmplă.

Volbura albă la tâmplă,

Respirând greoi, ciudat,

Cu obrazul inundat

De lacrimi și uscăciune,

Șoptește o rugăciune.

 

De niciunde, musafir,

Un susai, un pui, un fir,

Pistruiat, foșnind agale,

Le-a spus c-a văzut în cale,

Buruieni ce s-au uscat.

În derută, a căscat,

Și a ațipit îndată,

Sub o roiniță fardată.

 

Cu ochii rotunzi și goi,

Brusturile vădăoi,

Tușește dregându-și glasul,

Își șterge frenetic nasul,

Și zice încetișor:

”M-am pleoștit și simt că mor.

Frunzele au prins rugină,

Am artrită și-o angină…”

 

Un scaiete-n moț cromat,

De o nalbă rezemat,

Hop! s-a prăbușit pe burtă.

”Viața noastră-i tare scurtă…

Nu mă simt un condamnat!

- murmură lent, resemnat -

Veseliți-vă! -  îndeamnă -

 C-a venit bogata toamnă!”

 

 

Altă vară de-o să vină - autor Aurora Luchian

 

Nu credeam că-n versul ploii, vara va pleca-n suspine,

Și am alergat s-o caut, șovăind să-i spun, ”Cu bine!”

Dar o negură asupra-mi mi-a delimitat vederea,

Și o boare parfumată mi-a sporit cumplit durerea.

 

Mi-e rușine că n-am prins-o de o mână caldă, fină,

Și înmărmuresc la gândul că o alta de-o să vină,

Poate n-oi mai fi dispusă s-o aștept în viața crudă,

Și va plânge pentru mine, și va fi o vară udă…

 

Vor veni furtuni să-mi spele urmele ce obosite

Au cutreierat pământul doar pe cioburi hămesite.

Știu că vei umbla și tu să mă cauți prin abrupt,

Însă știu că între noi toate punțile s-au rupt.

Doar din pulberi să m-aduni - autor Aurora Luchian

 

Am girat cu-o insomnie unei tainici nopți de vară,

Să prind un oftat de floare evadând dintre petale,

Să văd lanul de lavandă cum naște parfum ce zboară

Prin zefir ce se alintă și se scurge-n văi, agale.

 

Vreau să mă strecor în noapte să-mi scot visele din cușcă,

Ce le-am ferecat când spaima îmi turna pe răni otravă,

Mă frigea așa cumplit, și simțeam cum carnea-mi mușcă,

Și am rezistat rănită, nu știam cât sunt de gravă...

 

N-am strigat...am strâns de-a valma uneltiri și acuzații,

Și mi-am înfășat răbdarea ca pe-un prunc, călcând tăciuni,

Am fugit cu ea în brațe, pentru nouă generații,

Și am fost atât de arsă, doar din pulberi să m-aduni...

Viață, șerpoaică dulce - autor Aurora Luchian

 

Haide, viață, și mă-nvață cum să cred din nou în tine,

Să te-nlănțuiesc cu brațe sinistrate, orfeline,

Să-mi pătrunzi viclean în carne, și în vene, și în vrere,

Să îmi dai șerpoaică dulce, o desagă de putere.

 

Să-mi zâmbești, nu în falsete, căci absentă și confuză,

Mă voi bizui pe tine ca model și călăuză,

Într-o lume perturbată de epidemii, războaie,

Îmi voi coase patru aripi…altele s-au frânt, greoaie.

 

Vino, viață, și mă-nalță, și de n-oi deprinde zborul

Să-mi întinzi aripa dreaptă. Hai, oferă-mi ajutorul!

Umerii mă dor atroce, da n-oi scoate nici un geamăt,

Dezrobește-mă de iaduri, și de vină, chin și freamăt.

 

Vreau alăturea de tine, prin hoinara rătăcire,

Să-mi oferi o bucățică, doar un boț de fericire…

Gura lumii - autor Aurora Luchian

 

Îmi salt mâinile din poală cu smerenie candidă,

Să fac gest de apărare când văd guri rudimentare,

Care flecăresc stupide,  - vai, ce lume insipidă!-

Și le țin ca scut pe suflet...cuvântul scornit mă doare.

 

Mi s-au înscenat diverse, - ticăloasă-i gura lumii! -

Am fost moartă, am fost vie, m-au lovit cuvinte grele,

Azi, mireasa unui mire ce nu-l știu...esența glumii

E să-mi pună probitatea în supliciu și atele.

 

Mitomanii patologici cred c-au flămânzit de-o vreme,

Se hrăneau pe lângă mine și n-au mai primit nimica,

Furibunzi de ignorare screm diverse teoreme,

Și trag clopote-n falsete expunând frustrarea, pica...

 

Îmi țin palmele spre frunte, protejându-mă orbește,

Să nu mă atingă lava din vorba ce biciuiește.

 

Scâncetul verii - autor Aurora Luchian

Deși-i vară-n calendare, parc-o toamnă mă apasă

C-un pustiu și-o ploaie deasă, ce mă țin captivă-n casă.

Plumburiul bolții crește, fulgerul îi dezertează

Cu un trăsnet ce țâșnește când o strună-și acordează.

 

Greierii ascunși prin ierburi țin pe gene bobul ploii,

Și prin insomnii bizare ar cânta precum eroii,

Însă resemnați o vreme, cer seninului să vină,

Să îmi umple sihăstria, voioșia să-mi revină.

 

Îmi anin răbdarea-n spice și-i girez cu altă vară

Dac-o risipește-n treacăt o furtună-n glas avară…

Mă neliniștesc că-n toamnă printre nori prelungi, ursuzi,

Când te voi striga prin foșnet, am teamă că nu m-auzi.

 

Deși-i vară, vremea trece cu un scâncet sfâșiat,

Când adun surul și ploaia dintr-un cer îndoliat.

Se perpelește vara - autor Aurora Luchian

 

Se perpelește vara pe-un ultim rug fierbinte,

Și-și șterge ochii galbeni sub bolta franjurată,

Cu trena sfâșiată și fără-ncălțăminte,

S-ascunde prin tufișuri cu fața-nlăcrimată.

 

Îi scade ziua ritmic, grăbită, tot mai mică,

Într-o lumină pală ce trage ca să moară,

Iar noaptea crește-n fașă și tremură de frică

Căci pierde din seninuri și-n friguri se-nfășoară.

 

Se zvârcolește vara, se-năbușă-n durere,

Că au migrat și păsări și visele ei toate,

Și-n miriștea pustie mai capătă putere,

Găsind un mac târziu, prin buruieni uscate.

 

Culeg un ultim zâmbet din bucuria-i stinsă,

Și-i spun „Cu bine, vară, frumoasa mea distinsă!”

Scâncet sfâșiat - autor Aurora Luchian

 

Deși-i vară-n calendare, parc-o toamnă mă apasă

C-un pustiu și-o ploaie deasă, ce mă țin captivă-n casă.

Plumburiul bolții crește, fulgerul îi dezertează

Cu un trăsnet ce țâșnește când o strună-și acordează.

 

Greierii ascunși prin ierburi țin pe gene bobul ploii,

Și prin insomnii bizare ar cânta precum eroii,

Însă resemnați o vreme, cer seninului să vină,

Să îmi umple sihăstria, voioșia să-mi revină.

 

Îmi anin răbdarea-n spice și-i girez cu altă vară

Dac-o risipește-n treacăt o furtună-n glas avară…

Mă neliniștesc că-n toamnă printre nori prelungi, ursuzi,

Când te voi striga prin foșnet, am teamă că nu m-auzi.

 

Deși-i vară, vremea trece cu un scâncet sfâșiat,

Când adun surul și ploaia dintr-un cer îndoliat.

Teera, cuib la diavoli - autor Aurora Luchian

 

Pământul e-n clocot, arde, doar în iad e veselie,

Salvatorii se sufocă de la masca pe figură,

Pădurea-i la ATI, intubată, grijulie

Că nu poate să mai nască din tăciune, fum și zgură…

 

Sfinții suspendați în doliul unor văduve sărmane,

Trag de lanțurile grele atârnate la picioare,

Vor să intre în icoane pentru rugile umane,

C-au căzut din rama sfântă văzând cazna muritoare.

 

Cu o pipă-n colțul gurii, dracul pufăi durere,

Hohotește fierbând smoală prin dezordinea creată,

Răstoarnă, înghesuiește, suflete fără putere,

Și aruncă viruși, molimi, peste lumea derutată.

 

Limbi de flăcări ucigașe, flămângioase,-n ton cu vântul,

Fac pe Terra cuib la diavoli, dominând întreg pământul…