Plecă vara, lăcrimând - Baladă -

Pe un dâmb arid şi tare,

Şade vara gânditoare.

Fără soare, numai nori;

Fără grâne, triluri, flori,

N-are ce s-o mai încânte.

Au venit ploi reci, mărunte,

Iar rochiţa sa de vară,

Stă lipită şi-o-nfioară.

Dintr-un smoc de pălămidă,

Ameţită, o omidă,

Nu ştia cum a ajuns

Printre ierburi. A şi plâns.

Şi o iscodi pe vară:

-Bate vânt de toamnă, iară?

Aoleu, ce mă fac oare,

M-am zbârlit de la răcoare!

Vara vărsând lacrimi multe,

Peste mătrăguni inculte,

Îşi scoase sandalele

Şi îşi stoarse poalele,

Îşi răsfiră pleata udă,

Apoi rosti, fără ciudă:

-Mi s-a dus vremea, copilă,

Am ajuns demnă de milă!...

Şi-a pus ghete şi o haină

S-o-ncălzească, şi în taină,

Făr’ să spună “Rămas-bun!”,

O luă vântul nebun,

Şi o duse-n depărtare,

Unde mii de călătoare

Au migrat, s-au dus în cârduri,

Iar eu plâng vara, prin rânduri.