La-nserare se zvonise
Printre plopii gânditori,
Că vântul se-mbolnăvise,
E cuprins de reci fiori,
Căci valsă cu graţie,
Făcând insolaţie.
N-a dansat singur. Se spune,
A jurat un stânjenel;
Că o rază, o minune,
Fierbincioară, cu mult zel,
L-a îmbrăţişat suav,
Cum să nu pici grav bolnav?
Acum să nu vă mai mire,
Că pe frunze, în strat fin,
Şade praful. Cerând scuze,
Vântul îngăimă: -Revin,
Doar să-mi treacă dragostea,
Ea e suferinţa mea!
Florile verii, geloase,
Cu paloare, au şoptit:
-Ah, şi noi suntem frumoase,
Iar el s-a îndrăgostit
De o făptură de foc,
L-a-nmuiat şi nu e joc!
Noaptea, nu-i! Pe cer doar stele,
Ea fugi cu soarele!
Vântu' zace-n doruri grele,
Până când fecioarele,
Florile de pe câmpie,
L-au trezit din letargie.
N-a fost simpu! Se bârfeşte
Printre nalbe, ciumafai,
C-o mai cată' şi tânjeşte,
Şi-nciudat bate, vai! vai!...
I-a trecut, dar grea povară,
Când îl ia cu doruri, iară!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu