Într-o lacrimă de rouă,
Făceau baie împreună.
O fărâmă ruptă-n două,
O-mpărţeau o săptămână.
Când nu aveau de mâncare,
Răbdau tăcuţi amândoi.
Iar la veselie mare,
Se bucurau tot în doi.
*
Anii au trecut. Şi mulţi!
Erau bătrânei.
Mergeau tot la braţ. Cărunţi
Şi mai mititei.
Dar la fel ei împărţeau,
Tot ce-aveau în doi,
De era hrana mai rea,
Ori că mai de soi.
*
Într-o zi, ce s-a-ntâmplat?
El era mâhnit!
Apoi, iată, am aflat,
Ea şi-a rătăcit
Minţile, şi-acum trăia,
Într-o lume-a ei,
Nimic nu-şi mai amintea,
Nici de soţul ei!
*
Stătea într-un sanatoriu,
El o vizita.
Zi de zi, lună de lună,
Ea îl întreba:
-Cine eşti străine, tu?
El o mângâia
Şi-i spunea vorbe frumoase,
Şi ferit, plângea.
*
Un prieten îi dă sfat:
-De ce mergi la ea,
Nici nu te mai recunoaşte,
Ce rost ar avea
Să-ţi pierzi timpul de pomană,
Şi ce foloseşti,
Când ea, habar nu mai are,
Nicicum, cine eşti!
*
Pe obrajii lui bătrâni,
Lacrimi curg şiroaie.
-N-am uitat că-n anii grei,
Ţinea prin odaie,
Ceva bun, când ea avea,
Şi mă aştepta,
Împărţind-o fix în două,
Şi apoi mânca!
*
Ştiu că nu mă recunoaşte,
Şi chiar nici nu-mi pasă!
Pentru mine-i tot a mea,
La fel de frumoasă,
Inocentă, blândă, bună,
Aşa cum era...
Ea nu ştie cine-s eu,
Însă eu ştiu cine-i ea!
*
autor AURORA LUCHIAN (13.03.2010)
*
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu