De-o vreme-ndelungată, un câine trist, slăbit,
Păzeşte-o cruce albă, gemând înăbuşit,
Căci a văzut săracul, stăpânul cel iubit,
Cum a fost de alţi oameni, în sol, acoperit.
*
A zgrepţănat cu gheara, neputincios mereu,
Piatra e aspră, dură, şi nu poate, e greu
Să-l scoată pe stăpân. Dar nu a renunţat,
Încerca zi şi noapte, şi mai înverşunat!
*
Este epuizat şi labele îl dor,
Şi simte că-ntr-o zi, el va muri de dor,
După stăpânul care, cu crez, el l-a slujit,
Şi tot nu înţelege, de ce a fost "zidit"?!
*
Acum este flămând, bătut şi izgonit,
De oameni răi, câinoşi, cu suflet urâţit,
Şi-i tare jerpelit şi murdărit pe blană,
Nu vrea nimic sărmanul, doar puţintică hrană.
*
Dar nu se depărta, de-aici, nicio secundă,
În soarele- arzător, şi-n ploi care abundă,
Pe geruri şi viscol, chircit, a tremurat,
Şedea lângă mormânt, parc-ar fi fost legat!
*
Mai sunt în lumea asta, şi suflete miloase,
Îi aduceau mici resturi, iar uneori şi oase,
Privindu-i cu tristeţe, la toţi, el le spunea:
"Aş vrea să-m-ajutaţi, să-l duc acasă-aş vrea!"
*
A stat mult timp acolo, veghind- chiar a jelit,
A şi urlat o vreme, a şi schelălăit...
Şi îşi tot lipea capul, cu drag şi duioşie,
Pe chipul celui drag-cel din fotografie.
*
Acolo i-a fost masa şi culcuşorul, zău!
Cum să îl lase-acolo, el , pe stăpânul său?
S-a scurs prea multă vreme, căţelul iubitor,
Nevrând să-l lase singur, s-a prăpădit de dor!
*
17.04.2010 autor Aurora Luchian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu