Măiestria iernii

Într-o noapte-ntunecată,

Veni iarna argintată,

Croşetând peste fereastră,

Răbdătoare şi măiastră;

Frunze şi flori delicate,

Forme unice, stilate,

Brăduţi fini de zahăr tos,

Ca într-un colaj frumos.

*

Mulţumită a plecat,

Şi în pomi s-a cocoţat,

Îmbrăcând ca într-o joacă,

Orice rămurică, creacă,

Făcându-i ca-n vise dulci,

Când finalul nu-l apuci.

*

Coborând, merge spre case,

Punând straturi reci şi groase,

Pe capace, sus pe şură,

Albind neagra bătătură,

Dar şi uliţile-n sat.

Şi pe dealuri le-a-mbrăcat

În bogata ei zăpadă,

Dichisind o noapte-ntreagă!

*

Îl strigă pe Vânt, îndat':

-Să nu strici ce am ornat,

Căci mereu în urma mea,

Te avânţi în alba nea,

Ori o muţi, ori dezgoleşti

Pământul. Să nu-ndrăzneşti!

Şi pe Ger l-a cam mustrat:

-De-mi aspreşti pufosul strat,

Mă voi face iarnă moale,

Să nu ai putere mare.

Să-mi lăsaţi munca aşa,

Să se bucure de ea,

Toţi copiii, căci acuş,

Vor ieşi la derdeluş!