Cine Doamne, frunza-mi fură? / Poezie pentru copii

Pe-un salcâm, în fapt de seară,
Văzând frunza cum îi zboară,
Veştedă, prin vânt smintit;
Lacrimi reci l-au podidit.

Pe obraji aspri din scoarţă,
S-a pomenit dimineaţă,
Cu un strat alb ca de nea,
Şi prin tânguiri zicea:

-Cine Doamne, frunza-mi fură?
Cine mi-a pus ca o zgură,
Peste scoarţă, strai lucios,
Iar ramu-i golaş, scorţos?

Prins cu ghearele de-o creacă,
Tacticos, aripa-şi freacă
Cu un plisc ca de oţel;
Un corb ager, mărunţel.

Auzindu-i tânguirea,
Temerea şi uluirea,
Ca un mentor instruit,
Se opri din ciugulit.

Se-ntinse a relaxare,
Cu mină-mpăciuitoare,
Consolă bietul martir:
-Frunza stă ca musafir!

Primăvara înverzeşte,
Toamna-n cânt te părăseşte,
În sonate foşnitoare,
Ruginii şi plutitoare...

Cine-ţi fură frunza, ţie?
Toamna hoaţă arămie!