După neguri şi vâltori
Ce au răspândit fiori,
După un cer mohorât,
Vâjâit de vânt urât,
Ger cumplit, aspru, cânos,
Iarna îşi lăsase jos,
Cojoc rupt, după cojoc,
Şi se frânse ghemotoc,
Nu în văgăuna ei,
Ci pe-un smoc de ghiocei.
.
Vlăguită a mimat
Că basmaua şi-a legat.
Şi-i căzu pe-o viorea,
Iar de cald se sufoca;
Şi îşi stoarse pletele,
Şi îşi scoase ghetele,
Căci un ţurţur se topi
Şi-o udă cât ai clipi!
Şi dusă în gândul său,
Se rostogol-ntr-un hău.
.
Tii, că îi sări un toc!
Şi prin poale de cojoc,
Se-ncâlci, bolborosi:
"Ăsta-i sabotaj!" Icni
Şi căzu cu faţa-n jos,
Iar prin nări simţi miros
De sol ud şi toporaşi.
Zvâcnind, a târât trei paşi,
Şi plângând cu brebenei,
A plecat în lumea ei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu