Iarna în cojoace rupte - Poveste în rime

Printre văgăuni abrupte,
Iarna în cojoace rupte,
S-a ascuns căci o viscoală
Cu nămeţi, grămezi, în poală,
Îi vărsase peste ea,
Cu gând de-a o sufoca.
.
Închircindu-se cu teamă,
Pe cei trei copii îi cheamă,
Vântul, Crivăţ şi Ger-Mare,
S-o gonească pe ninsoare,
Şi să care de pe ea,
Argintul ce-o fereca.
.
Vântul suflă, Crivăţ suflă,
Fălci puternice îşi umflă;
Şi ridică-n slăvi vâltoare,
Iernii-i fac resuscitare,
Căci de stat sub stratul gros,
Toată vlaga i s-a stors!
.
Vărsătorul de răceală,
Gerul, văzând vânzoleală,
Alergase, respirase,
Pe mamă o îngheţase,
Şi n-a vrut, uf, se scuză,
Ea, obrazu-i arătă.
.
Rebegită, cu paloare,
A fugit înspre ponoare,
Înnodându-şi des năframa,
Prin nămeţi să-i tai cu lama,
Şi căzu şi se săltă,
Şi în mâini, plângând, suflă.
.
A intrat în curtea sa,
Nu ştiu ce tot bombănea!
Şi puse pe poarta veche,
Opt lacăte în pereche,
Şi înfrigurată-n şale,
Se băgă în patul moale.
Vrea să doarmă somn de miere,
Până capătă putere.
.
Acum, nu mă mir deloc,
Plouă de zici că-i potop!