Arşiţă - Poezie pentru copii

Ceru-i moale, nu de lene,
Ci de-o arşiţă cumplită!
I s-au ars obrajii, gene,
Gura-i este pârjolită
De-nsetat şi de mult soare,
Vrea o undă de răcoare...

Prin răsfăţul său oceanic,
Soarele vărsând fierbinte,
Demonstrând cât e de falnic,
Şi uitând de cele sfinte,
Zvârle foc şi perpeleşte,
Iar pământul clocoteşte!

Lanurile-n uscăciune,
Stau răsfrânte ca în rugă.
Par a fi pe foc, tăciune,
Ar dori baremi, să fugă,
Însă înrădăcinate,
Şed, se perpelesc pe coate...

Codru-i prăfuit, trosneşte.
Scăldând frunza în căldură,
Verdele vioi, păleşte.
Nu sunt nori pe cer. Îndură.
Şi prins în amărăciune,
Aşteaptă ploaia, minune.

Dealurile-s închircite
Şi păşunile uscate.
Trei pâraie alungite,
Au doar mâl. De mult secate,
Găzduiesc doar păsărele,
Căutând apă şi ele.

O gureşă înfoiată,
Privi bolta ca pe sfinte,
Şi de soare înmuiată,
A rostit aşa cuminte:
-Doamne, în trăistuţa ta,
Nu mai ai un nor, cumva?