Balada frunzei de toamnă

Tulburat şi închircit,

Privind codrul sărăcit,

Ceru-i mohorât, ar plânge...

Norii-fii în braţe-i strânge

Şi le pune botoşei,

Îmblăniţi, cu motocei,

Şi în taină le şopteşte:

-Brumărel deja, domneşte!

Plopul, ulmul şi un tei,

Năpădiţi de-un vânt holtei,

Fără ţel, copii, soţie,

După zburdul din câmpie,

Înspre ei s-a năpustit,

Ca un hun, ca un smintit;

Şi a scuturat din zbor,

Frunzuliţe, mototol!

Mlădiind morocănos,

Ulmul, cu un ram în jos,

Mai c-ar vrea frunza să-şi strângă!

Ramul parcă-i mâna stângă,

N-a izbutit să o ia!

Frunza veştedă jelea,

Cu mici lacrimi stacojii,

Galbene şi rugini...

Plopu-n semeţia sa,

La tulpină-şi aduna

Covoraş strâns cu migală,

Din frunza de astă vară.

Mâhnit că-i persecutat,

Foşnitor, uşor plecat,

Presăra şi croşeta,

Ce a fost verde, cândva...

Tot lovindu-şi ramul gol,

Nostalgic, cătând spre sol,

Teiu-şi aranjă ţinuta,

Că o cioară ca cucuta

De amară-n vorbe seci,

Îi zvârli: - De-acum în veci

N-o să mai fii arătos,

Toată fala-ţi stă pe jos!

De rănit, n-a ripostat!

Cine e mai vinovat,

Vântul, vitregindu-l iară,

Ori îndoliata cioară?

Şi în fremătări de dor,

Văzu frunza, cum din zbor,

A pus căpşorul fin,

Jos, cu foşnet, cu suspin,

Pe un smoc de urâciune,

Şi cu plapume de brume,

S-a-nvelit şi doarme dusă,

Doar de umezeli pătrunsă.