Prin hârtoape se zvonise
Că Dochia aţipise
În cojoace vechituri,
Cu tălpi numai bătături,
Că-şi uzase ghetele,
Rupte-s şi şosetele.
.
Freamătă codrul de soare,
Şi de reavăn, de culoare,
De la gingaşi ghiocei,
Viorele, brebenei...
Baba nu ştiu ce-a visat,
Şi zvâcni grabnic, din pat!
.
Cu mâini aspre, noduroase,
Cască lent în timp ce-şi coase
O şosetă, un cojoc...
Neavând stare deloc,
Căci vremea se încălzea,
Căsuţa îşi primenea.
.
Privi-n sus. Vai, să plesnească!
A zărit bolta cerească,
Nu mânjită cu nori gri,
Nu-n veşmânte pământii,
Ci în strai înseninat,
De-o străpunse lung oftat.
.
Şi ce face? Ce nu face!
Dezbrăcă patru cojoace
Şi le zgâlţâi în vânt,
Vărsând fulgii pe pământ,
De stârni o nebuloasă,
Ca în iarna friguroasă.
-Du-te Dochie, în casă!
Spuse cioara mânioasă.
.
Nevăstuica în uşiţă,
Tremură într-o altiţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu