Pe-un petec de toporaşi - Poveste de primăvară

Cât noaptea s-a minunat
Că e lungă cât un veac,
Şi e neagră şi pustie,
Vântu-şi puse pălărie,
Frigul s-a-nmuiat de tot,
Cerul jubila-ntr-un cot,
Dând din gene albăstrele;
Şi pe crengi sunt păsărele.

Ziua dichisită-n prag,
Privi câmpul peste gard.
Zveltă, caldă, zâmbitoare,
Salută galeş pe soare,
Şi păşind către izvor,
Văzu păsările-n zbor,
Cârduri de cocoare multe,
Primăvara să ne-ncânte.

Un gândac cu ciuf săltat,
Cu pas ager, legănat,
Ţinuta îşi potriveşte,
Mustăcioara-şi netezeşte,
Şi îşi suflecă grăbit,
Pantalonul nou, scrobit,
Jubilând că prin vâlcele,
Sunt pături de viorele.

Din bârlogul mucezit,
Iese ursul amorţit.
De la hibernarea lungă,
Laba dreaptă parcă-i ciungă,
Dormi neîntors pe ea.
Acum bucuros păşea,
Mirosind reavănul sol,
Şi voios, vâjjj! rostogol,
Printre tufe, fagi golaşi,
Pe-un petec de toporaşi.