Când te zbăteai în semiîntuneric,
M-am transformat în punte pentru tine,
Să traversezi, să ieși din golul sferic,
Iar pe alt ”mal” te-ai depărtat de mine.
***
Și ți-am suflat pe răni nevindecate,
Să-ți estompez dureri usturătoare,
Și gândurilor tale-ntunecate
Le-am dăruit lumină și culoare.
În clătinări febrile, în frisoane,
Melancolia ta primejdioasă,
Care vedea doar hăuri și bulboane,
Am remontat-o sus, sârguincioasă.
De multe ori m-ai atârnat ca orbul,
Și te-am cărat în spate vitejește,
Te-am bandajat...tu lacom precum corbul,
Mi-ai smult bucați...da sângele mânjește...
Să nu mă strigi cândva, din hăuri, doborât...
Nu sunt dezamăgită! Sunt demnă, și atât !
